Norvegia-cascada Vetti si drumul spre Geiranger

Ramasesem undeva in munti pe zapada...acolo bateriile aparatului m-au lasat. Drumul inapoi spre cabana a durat ceva vreme. La cabana, de la geamul dormitorului lumina se intrezarea printre munti...nu stiam daca era lumina apusului sau rasaritului, cred ca se contopeau cumva, era trecut de miezul noptii.
Dimineata dupa ce am curatat cabana, am predat-o proprietarilor, am spus ramas bun muntilor care ne-au gazduit 3 nopti si am plecat spre cascada cea mai lunga din Norvegia, care se afla in fiordul Sogne.

Am precizat undeva intr-o postare anterioara, cum ca eu eram GPS-ul in masina de ani de zile. Ei bine, anul acesta am primit imprumut de la prietenii nostri un GPS, o tanti care ne vorbea suedeza foarte robotic, fara pic de inflexiuni in voce. Nederanjant insa, atunci cand drumul pe care ne ducea ajungea la obiectivul propus. Si-a facut treaba in 99% din cazuri, unele erori venind din faptul ca hartile "ei" erau pe alocuri neinnoite si ne tot spunea sa ne intoarcem. Insa eu am scapat de facut traseu cu o noapte inainte, uitat pe harta in timpul drumului si indicat drumul pe care sa o luam abia dupa ce am trecut si rataciri din motive de neatentie...deh, eroarea umana are o rata mai mare decat cea robotica ;).
Asadar, am pus-o pe GPS-a la treaba si ne-a dus frumos la Øvre Årdal unde am lasat masina intr-o parcare, restul drumului urmand sa-l facem pe jos...



Harta de la parcare ne indica un drum de 4,8 km pe un drum de tractor, acceptabil am spus noi, in conditiile in care facusem 5 km acum 2 ani pana la Scarisoara, in aceleasi conditii. Imediat cum am pornit pe drum, o cascada care are 170m lungime ne-a rasfatat de pe partea opusa a drumului. Fiind aproape, ni s-a parut cea mai mare cascada vazuta pana atunci...


Drumul a continuat in urcare lina, cu un peisaj ce te lasa fara aer cand ridicai privirile, era ametitor! Apa atat de albastra ca in acele locuri n-am vazut niciodata...aflasem cu o zi inainte ca si gheata de pe ghetari e albastra...



Pe drum, tristetea Silviei m-a facut sa las fotografiatul de o parte si sa ma ocup de ea...pierduse medalionul jucariei pisica ce a luat-o cu ea, cheful de urcat ii pierise, cascada devenise neinsemnata fata de necazul ei. Asa ca am incercat fara succes sa o inveselim culegand fragute aromate de pe marginea drumului, admirand peisajul si sperand sa ajungem cat de curand la cascada. O casa mare si rosie a aparut pe culmea unui deal dar nici urma de cascada...nici un zgomot nu se auzea, zgomot de cadere de apa...la casa alte indicatoare care ne aratau 2 drumuri catre vestita Vettisfossen: unul pieptis de 30 de minute(asta insemnad o ora dus-intors) si altul de o ora jumate, un drum putin mai domol(deci inca 3 ore). Timpul deja trecea in defavoarea noastra, era ora 3 si mai aveam de coborat la masina, apoi un drum de vreo 6 ore cu masina pana la destinatie. Casa rosie era vechea ferma a familie Vetti - Vetti gard transformata acum in restaurant/cafenea unde un tanar polonez impreuna cu prietena lui nemtoaica faceau totul, ca slujba de vara. Inauntru mirosea imbietor a cafea si waffles, ne era sete si foame. Am comandat 3 portii de waffle cu dulceata de zmeura si frisca, cate un suc la fiecare si hotararea a fost luata intr-o clipa. Ovi voia sa mearga pe drumul de 30 min dus la cascada, iar eu cu Silvia il vom astepta o ora acolo sau vom porni incet catre masina ca sa recuperam din timp. A luat aparatul foto si iata ce a vazut:


Noi l-am asteptat la casa, am avut nevoie de acea ora ca sa ne relaxam putin si sa ne refacem fortele pentru coborare. Privelistea de sus era minunata, iar cand mi-am recuperat aparatul am trecut la actiune:

Undeva pe malul raului de un albastru incredibil:

Pentru ca voiam sa vedem si ghetarii, chiar daca numai de jos si numai pe unul sau doi din ei, am cerut GPS-ului sa ne duca pe drumul care traverseaza muntii printre ghetari.

La intrarea pe drum, taxa pentru "vizionare" piperata: 180 de coroane norvegiene.

Si iata-l de departe:

Si apoi din ce in ce mai aproape:


Gheata e intr-adevar albastra!

Surpriza a fost insa ca drumul nu traverseaza muntii printre ghetari ci prin ei...adica prin tunel. Pe partea cealalta drum inainte, in spate un mic ghetar care abia se vedea din ceata pe langa un chip zambitor...


Asa ca am plecat mai departe:

Ploaia a alternat cu soarele pe tot drumul si spre seara am oprit sa facem o scurta pauza si sa memoram pe retina aparatului frumuseti:



In munti era ceata, zapada stralucea de dupa ea, in vale cand am coborat nu se vedea nimic, am trecut de bratul Geiranger, vestitul si am ajuns la cabana noastra pe la miezul noptii.



Cabanierul, un novegian foarte simpatic si primitor ne-a asteptat(l-am anuntat telefonic ca venim tarziu) si ne-a urat sedere placuta.

Voi reveni cu urmatoarele 2 zile, cele mai frumoase dupa parerea mea...
Ziua intai-Geirangher