miercuri, 10 iunie 2009

A fost odata America-plecarea, New York

Cateodata imi place sa visez. Chiar si cu ochii deschisi atintiti in monitor, sa calatoresc cu gandul si cu privirea minunandu-ma de fotografii, citind despre locuri in care as vrea sa ajung. Insa la America nu-mi amintesc sa fi visat vreodata. Mult prea departe, mult prea greu de ajuns avand nevoie de viza, nu poti pleca cu familia caci risti sa nu mai pleci(apropo de vize) si mult prea scump daca nu ai un sponsor acolo peste Ocean. Ei bine, nici macar cand sora mea a plecat sa lucreze in America, nu am inceput sa visez la o calatorie sau un concediu. Asa ca intrebarea:"ce ziceti, ati veni aici in concediu?" a picat asa pe o minte nelucrata cu vise americane, iar raspunsul a venit fara nici un gand: "Da, de ce nu?" Tarziu, dupa ce ne-am dat seama ce inseamna acel DA, am inceput sa visam. Nu prea mult si nu prea des. Nu sunt o superstitioasa, nu am multe superstitii, defapt nici nu stiu daca mai am una in afara de asta: nu-mi place sa ma gandesc foarte intens la ceva ce-mi doresc cu ardoare, mi-e frica sa nu ramana doar un vis. Asa ca prefer sa las lucrurile sa vina de la sine si sa savurez clipa.

Asadar am inceput demersurile: cont in banca, adeverinte de la serviciu(cuuuum, vreti sa mergeti in America??? wow!), inscriere la interviu si plata taxei de interviu. In ziua programata ne-am infatisat cu mic cu mare la Ambasada Americii in Bucuresti, dupa o calatorie cu masina si o noapte la hotel. Stiam ca sansa noastra de a primi vizele, noi cei mai mari din familie-eu,Ovi si Diana-era ca Silvia sa ramana acasa. Oricum era prea mica sa faca asa o calatorie, avea doar un an jumate. N-ar fi inteles si retinut nimic si riscam ca cerand cu totii vize sa nu primim nici unul. Probabil ca loteria vizelor americane, nu numai aceeea pentru emigrare dar si aceea de la Ambasada mai sus amintita, o stiti cu totii. Adica depinde cum s-a trezit consulul/consula in dimineata respectiva, cat de repede si-a baut cafeaua si cum te vede el/ea prin ghiseul acela de sticla in cateva minute de interviu. Asteptarea in sala ambasadei, pana iti auzi numele pocit de un accent puternic american, intelegand dupa ce te-ai uitat uimit in stanga si in drepta ca e numele tau cel care s-a auzit in boxe, te face sa auzi chiar fara sa vrei diverse povesti despre primirea/refuzul vizei..."eu sunt aici a 3-a oara, imi mai incerc norocul...","eu vreau doar sa ma duc sa-mi vad nepoata, dar nu le zic eu la astia nimic...", "eu sunt student si vreau sa lucrez peste vara...", etc. vezi oameni cu fete vesele, abtinandu-se cu greu sa traga un chiot acolo in mijlocul ambasadei, cei carora le-au fost retinute pasapoartele pentru aplicarea vizei. Apoi ii vezi pe cei tristi, cu capete lasate, ochi in lacrimi si pasapoarte in mana...ei au fost respinsi. Nu poti sa nu ai emotii, stomacul iti e in gat si te intrebi in minutele urmatoare tu unde te vei incadra? Intre cei veseli sau intre cei tristi?
In fata ghiseului, o doamna consul(erau 2 tipe si un tip, ne rugasem sa ajungem la tip, de la ghiseul lui plecau cei mai multi cu zambetul pe buze, apoi ne rugasem sa nu ajungem la tipa cealalata, de unde toti plecau cu pasapoartele in mana...), varianta nici prea-prea nici foarte-foarte, incepe sa ne verifice dosarul, sa ne puna intrebari, mai ales lui Ovi...daca are de gand sa isi dea examenele de diferenta in SUA ca sa poata profesa ca medic, daca s-a gandit vreodata sa lucreze ca medic in SUA...i se opresc ochii pe invitatia la congres(ca sa fim mai convingatori, ni s-a parut ca o invitatie facuta de un prieten din SUA, platita de el, ar da bine), intrebari ca daca avem bani, de ce congresul e platit de prieten, raspuns ca a fost o surpriza pe care n-am putut sa o refuzam, nu a fost cererea noastra. D-na consul pare din ce in ce mai indecisa, invarte pasapoartele si eu ma vad deja cu ele in mana si cu capul plecat. In ultimul moment rasfoieste pasaportul lui Ovi si dupa ce vede iesiri multe din tara(fusesem in anul anterior in Europa si pe atunci se puneau stampile in pasaport), ne intreaba daca am calatorit mult...ochii ii se opresc pe poza Silviei(era inclusa in pasaportul lui Ovi, ce noroc! Noi nu pomenisem nimic de inca un copil, ni se spusese sa nu dam noi informatii ci sa raspundem strict la intrebari) si privirea i se lumineaza(probabil nu era ea convinsa sa ne respinga, dar ii trebuia un motiv bun ca sa ne accepte) si ne spune satisfacuta:" oooo, dar mai aveti un copil! Care ramane acasa, nu-i asa? Cu cine il lasati, n-o sa va duca dorul? Asadar va intoarceti, aveti un motiv bine intemeiat! La revedere, la ora 15 reveniti sa va luati pasapoartele!" Nu va pot spune senzatia, pluteam, pluteam si abia atunci stiam ca aveam voie sa incep sa visez...
Nu stiam pe cata vreme vom primi vizele, nu conta prea mult, nu aveam de gand sa stam decat 3 saptamani si apoi una in Canada, mai aveam de luat viza canadiana in ziua urmatoare. Dupamasa am primit pasapoartele, viza a fost pe un an.

Pregatiri, bagaje, bilete...program stabilit de sponsorii americani(ii pup si imbratisez cu drag). Eu si Diana zburam pentru prima data cu avionul...Ovi mai zburase, dar in Ro pana la Bucuresti. Un microbus ne-a dus la Budapesta la aeroport, am mers o noapte intreaga. In Budapesta luam dupa vreo 6 ore de asteptare British-ul pana la Londra unde dupa inca vreo 4 ore luam tot un British spre NY-JFK. Am dormit putin in aeroporturi, ceva mai mult in avion iar pe la 19 seara, cand incepea sa se intunece, am vazut de sus panorama uriasului. Cred ca tot ce am simtit atunci a fost ca am ajuns, in sfarsit. Faptul ca eram acolo aveam sa-l reazlizez peste cateva ore bune de odihna, cand m-am trezit din nou si am aruncat ochii pe fereastra blocului unde statea sora mea: in plin Manhattan. Nick ne facuse micul dejun, el era grabit sa plece la treburi. Sora mea era plecata in Toronto, urmand sa revina in 2-3 zile. Am ramas singuri, am mancat in liniste privindu-ne tacuti si intrebandu-ne din priviri daca e adevarat...

Sper sa imi amintesc ordinea cronologica a evenimentelor, noroc cu datele imprimate pe fotografii ;)...Nick avea totul pregatit pe unde sa ne duca, a primit aprobarea noastra si a fost cam asa: o plimbare pe jos sa vedem Manhattan-ul si sa urcam pe Empire State Building, apoi un pranz la un restaurant in Central Grand Terminal, unde am mancat pentru prima data paine cu masline, paine oferita gratis din partea casei(deh, americanii cica nu mananca paine la masa, nu stiau ei ce paguba isi fac cu noi ;) ) si inca o plimbare de seara pe strazi. Eram obositi, schimbarea fusului orar isi facea de cap...

Ziua urmatoare a fost planificata o vizita in Worcester, unde Ovi avea intalnire la spitalul local cu o doctorita plecata din Ungaria si care acum avea nevoie de rezidenti. Nu, n-a iesit nimic din planuri, pentru ca de ce sa nu recunoastem, am incercat sa ajungem si in SUA. Era(si e si acum) greu pentru un medic specialist sa ajunga sa munceasca ca si medic...foarte multa munca luata de la zero. E mult mai simplu pentru cineva plecat imediat dupa facultate, singur, fara familie. In fine, asta e un subiect delicat...Din Worcester drumul ne-a dus la Mohegan Sun un loc fascinant, un cazino imens unde exista si jocuri pentru copii, un restaurant-bufet si multe alte distractii. E insa si un loc istoric, interesant pentru noi care nu auzisem de el.

A treia zi am avut program de voie pana dupamasa...am colindat singuri cascand ochii pe sus la zgarie nori, uimindu-ne de parcurile de joaca unde Diana nu mai contenea sa ne imbie sa intram ca sa se joace. Am colindat putin prin Central Park si am ramas uimiti de activitatile de acolo-oameni facand jogging, jucand baseball sau mamici la un party cu carucioare pe iarba verde. Am iesit spre Broadway si ne simteam deja artisti :))...am admirat locurile binecunoscute din filme, am intrat in magazine ca sa vedem de curiozitate preturi si nu mare ne-a fost mirarea sa constatam ca in plin centru NY poti cumpara mai ieftin(nu mai spun de calitate si marca) decat in Ro. Nu, nu aceleasi produse, pentru ca nu gasesti marci americane in Ro, cel putin la acea vreme si cel putin in N-V-ul Romaniei. Poate in Bucuresti...
Multe din locurile newyorkeze erau ca un "deja vu"...le vazusem in filme sau in reportaje televizate, eram ca acasa ;)). Am ajuns in buricul targului, am intrat la ToysRUs unde ne-au coplesit pe noi adultii, jucariile si faptul ca puteai sa te joci cu ele...iar Diana era in extaz. Voia sa cumparam si aia...si ailalta...dar si asta...ce mai, dezmat total! Acolo in plin centru, afisele luminoase iti iau ochii, la propriu! Imense, stralucitoare si imbietoare. Ne-am trezit dintr-o data ca trebuie sa ne intoarcem la apartament, ne astepta Nick sa mergem intr-o croaziera cu vaporasul. A fost o zi superba, sa vezi Manhattanul de departe, roata roata, si nu in ultimul rand simbolul NY-ului, e ceva minunat. Seara am incheiat-o cu o vizita la fostul WTC si apoi la vestita Bursa. Am asteptat-o pe sora mea la aeroport si am incheiat ziua la un restaurant. Ziua urmatoare plecam spre Florida!

La revenire din perindarea noastra americana si inainte sa plecam spre Canada, am mai avut o zi de plimbare prin NY. Atunci am vazut Rockefeller Center, catedrala St. Patrik si ne-am mai plimbat pe strazi admirandu-le. Bye bye NY, inceputul si sfarsitul concediului american!

Am reusit sa aleg din gramada de fotografii cateva, va invit la o plimbare prin NY...

Primii zgarie nori:

Sus, pe Emipre State:




Di nou cu picioarele pe pamant...

Grand Central Station:

Mohegan Sun:




Central Park:



Pe Broadway:


In Times Square:


ToysRUs:



Cu vaporasul in jurul Manhattanului:






Politist amabil, stand la o poza cu noi:

Locul WTC, in 2005:


Pe langa Bursa newyorkeza:


Times Square noaptea:

Rockefeller Center:


Catedrala Saint Patrick:


5 comentarii:

Flavius Ţerbea spunea...

Nu-i urata America, asa-i? :)

salmi spunea...

Hehehe, eu cred ca nu exista tara urata. Iar America e...America! Incomparabila. Vor urma si alte capitole, dar e greu cu alesul fotografiilor, am atat de multe...

Luminitza spunea...

wow!ce fain trebuie sa fi fost!imaginile sunt graitoare, oricum!
si eu sunt sigura ca am sa ajung intr-o zi sa vizitez america!
pana atunci, visez pe blogul tau cu ochii deschisi, cum faceai si tu inainte sa mergi!

salmi spunea...

Multumesc luminita! Iti doresc ca visul tau sa se implineasca, e minunat sa calatoresti in "lumea noua", e o alta dimensiune parca...

floridecamp spunea...

america -o alta lume!!